Repere istorice

De la cancelariile medievale la notariatul erei digitale

Notariatul public român, în forma sa actuală, reprezintă expresia firească a unui îndelungat proces de evoluție istorică, instituțională și juridică, desfășurat în strânsă legătură cu devenirea societății românești și cu afirmarea structurilor sale de organizare statală.

De la primele înscrisuri cu caracter notarial consemnate în spațiul românesc medieval și până la activitatea notarilor publici din ziua de astăzi, profesia a avut un parcurs istoric remarcabil, situat sub semnul continuității, al utilității sociale și dezvoltării instituționale. În toate epocile, indiferent de schimbările politice, administrative sau sociale, cei care au îndeplinit atribuții notariale au avut o misiune comună: să ofere certitudine, autenticitate și încredere actelor care reglementau viața oamenilor. Logofeți, grămatici, notari ori notari publici, ei au fost depozitarii unei tradiții profesionale bazate pe rigoare, responsabilitate și respect pentru lege.

Astăzi, notarii publici continuă această moștenire. Activând cu discreție, profesionalism, integritate și responsabilitate în serviciul cetățenului și al interesului public, ei duc mai departe o profesie nobilă, a cărei istorie este mult mai bogată și mai fascinantă decât pare la prima vedere.

Principalele repere ale acestei evoluții - de la primele forme de organizare notarială din Evul Mediu, la instituționalizarea profesiei în epoca modernă și până la transformările care definesc notariatul public contemporan - redau povestea unei instituții care a traversat mai bine de nouă secole de istorie, păstrându-și nealterată menirea fundamentală, aceea de a conferi siguranță și încredere raporturilor juridice.

Activitatea notarială din Evul Mediu până la constituirea statului român modern

Germenii activității notariale și-au făcut simțită prezența cu mult înainte de formarea poporului român, odată cu nașterea dreptului de proprietate asupra pământului și a necesității inventarierii acestuia, cu circa 4.500 de ani în urmă, în Mesopotamia și Egipt.

În spațiul românesc, de la cristalizarea sa (secolul al XII-lea în Transilvania și secolul al XV-lea în Țara Românească și Moldova), puterea centrală a integrat instituția notarială în sistemul de emitere și certificare a documentelor. În același timp și particularii apelau la înscrisuri cu caracter notarial în vederea consemnării întâmplărilor cu semnificații juridice, din ce în ce mai diversificate, atât pentru constatarea acordului între părți, dar și ca mijloc de probă. Inițial, activitatea cu specific notarial oglindea influențele externe: cancelaria Transilvaniei a preluat modelul de emitere și validare a înscrisurilor din Cancelaria Papală și din cea maghiară, iar cele din Țara Românească și Moldova au preluat modelul bizantin și, respectiv, polonez. Ulterior, pe măsură ce organizarea statală, societatea și activitățile locale au evoluat, s-a constituit o practică originală românească, îmbunătățită și dezvoltată potrivit cerințelor fiecărei epoci.

Primele mărturii despre activitatea notarială datează din secolul al XII-lea, în Transilvania. Aici, cancelaria regală maghiară era foarte bine organizată, fiind condusă de un arhiepiscop. În cadrul cancelariei funcționa notarul special, care îndeplinea și funcția de secretar al regelui. În această din urmă calitate, autentifica actele cu inelul sigilar al regelui. Notarii se bucurau de stabilitate, ei nepierzându-și funcția o dată cu schimbarea voievozilor. Astfel, un anume Benedikt este atestat notar sub 4 voievozi.

Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, activitatea notarială se concentrează în locurile de adeverire (loca credibilia). Aici se vor întocmi acte sub pecete autentică la cererea unor persoane particulare, sau din însărcinarea autorității publice (rege, voievod, vicevoievod etc). Locurile de adeverire aveau o activitate asemănătoare cu a tribunalelor episcopale franco-germane ori a decanatelor din Flandra. Ele puteau fi capitluri (colegii de canonici pe lângă biserici episcopale) sau conventuri (pe lângă mânăstiri). Capitluri au funcționat la Alba Iulia, Oradea, Arad, Cenad, iar conventuri la Cluj-Mănăștur, Oradea (al cavalerilor ioaniți), Alba-Iulia (al dominicanilor), Turda (al călugărilor augustini). În cancelariile transilvane erau redactate privilegii, scrisori deschise, scrisori închise, acte notariale. Actele notariale se încheiau cu semnul notarului, o figură stilizată desenată de mână, reprezentând elementele simbolice cu numele și inițialele acestuia.

Cercetarea actelor redactate pe teritoriul Moldovei (care până la 1812 cuprindea și Basarabia) și al Țării Românești, atestă o bună organizare a cancelariilor domnești și a altor autorități provinciale care puteau emite documente notariale. Până în secolul al XVIII-lea, actele de cancelarie, indiferent de natura lor erau redactate în limba slavonă. Cel mai vechi act, datat 10 februarie 1388, provine de la domnitorul Petru Mușat și este adresat regelui Poloniei Wladislaw Jagello. În Țara Românească actul cel mai vechi este hrisovul voievodului Vlad I (1364-1377) către Mănăstirea Vodița. Majoritatea documentelor de arhivă se referă la regimul proprietății. Cancelariile domnești redactau liste, zapisuri, pisanii, urice, privilegii, răvașe, scrisori etc.

Actele întocmite în Evul Mediu pe teritoriul Țărilor Române erau atât publice, cât și private. În Moldova, cel mai vechi act privat aparține boierului Cârstea și este datat 10 noiembrie 1478. În Țara Românească un asemenea act aparține boierului Aldea și este datat 21 noiembrie 1398.

În funcție de formular și pecete, actele emanate de la autoritatea domnească sunt de o mare diversitate și dovedesc influențe bizantine, bulgărești, sârbești sau poloneze. Spre exemplu, hrisoavele sunt de influență bizantină. În Bizanț acestea aveau o pecete de aur atârnată, iar la noi din ceară galbenă. Cel mai vechi hrisov cunoscut este datat 11 mai 1409 și provine de la Mircea cel Bătrân.

Modul de întocmire a actelor în Țările Române era asemănător cu cel din Europa. Actul avea o motivație, ce se regăsea într-o cerere adresată autorității, de regulă verbală. Boierii își susțineau personal cauza în fața sfatului domnesc. Petiția astfel formulată era transmisă de domn unui ispravnic , care cerceta justificarea cererii. Concluziile erau comunicate Sfatului domnesc. Domnul delibera împreună cu boierii și dispunea întocmirea actului solicitat. Dacă partea interesată era un boier sau un dregător, actul era încredințat marelui logofăt, care poate fi asimilat notarului șef al țării. Dacă nu, actul era întocmit de un grămătic. Cei care scriau efectiv actele sunt cunoscuți sub numele generic de grămătici dar și de pisar, uricar, diac, logofăt, scriitor, scriitor cu mâna, scriitor de cuvinte etc. Operațiunea cea mai importantă, care dădea caracterul de autenticitate, consta în aplicarea peceții domnești, confecționată din ceară de albine amestecată cu rășină, După anul 1600 începe să se folosească ștampila cu tuș sau cu fum.

Slujbașii care redactau acte în cadrul cancelariei domnești capătă o importanță socială de necontestat, ajungându-se până acolo încât Marele logofăt aplica pecetea pe acte de care Vodă nu apucase să ia cunoștință. În unele cazuri, domnul accepta situația, girându-le cu autoritatea sa, în altele însă el anula actele pentru strâmbătate.

Slujbașii cancelariei se bucurau de încrederea domnitorului, ca dovadă frecventele danii domnești în favoarea acestora. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea diacul Roman primește pentru credincioasă slujbă mai multe sate a căror hotărnicie o face personal.

Importanța socială a notarilor în Țările Române poate fi decelată cu ușurință din legiuirile vremii. Spre exemplu, în anul 1783 domnul Țării Românești Nicolae Caradja operează o schimbare privitoare la veniturile notarilor. Dacă până la această dată veniturile proveneau din taxele încasate de notari pentru fiecare act, de la 1783 notarul este salarizat și devine logofăt al județului. Tot în același an, în Moldova, domnitorul Alexandru Moruzi impune prezentarea tuturor actelor necesare la încheierea unei tranzacții spre a fi adeverite (autentificate) și apoi trecute în condica județului. Pe aceeași linie, în anul 1799 Constantin Hangerli Vodă (Țările Române) le cerea notarilor județeni să-i trimită lunar la București condicile județelor spre a verifica cum sunt întocmite actele, iar în 1807, în Moldova, Constantin Ipsilanti îi declară pe notari inamovibili, „neschimbați și nelipsiți de slujba condicăriei în toată viața lor“.

Implicarea notarilor (logofeților) în raporturile juridice de drept patrimonial și matrimonial devine tot mai evidentă odată cu adoptarea Legiuirii Caragea în Țara Românească (1818) și a Codului Calimach în Moldova (1817).

Ulterior, adoptarea Regulamentelor Organice (anii 1830 și 1831) aduce o nouă confirmare a rolului crescând al notarilor în contextul dezvoltării economice și sociale din perioada respectivă. După ce prințul Ipsilanti impusese obligativitatea înregistrării actelor de proprietate, punând bazele publicității imobiliare și a notariatului, Regulamentele Organice acordă probei scrise un loc de frunte între instituțiile procedurii civile. Pentru prima oară apare într-o normă juridică obligativitatea înregistrării ipotecilor și a actelor dotale, atribuție dată logofeților de la instanțele locale, funcționari judiciari care anunță apariția secțiilor notariale de pe lângă tribunale, aproape un secol mai târziu. Actele au fost elaborate mai întâi de judecători, apoi de logofeți, iar în cele din urmă de notari, ceea ce nu le-a diminuat cu nimic forța și credibilitatea lor publică.

Constituirea statului român modern, prin Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1859, marchează încă un moment important în istoria notariatului român. În cadrul lucrărilor Conferinței de la Paris din 1856, Puterile Garante decid autonomia și organizarea Principatelor Române, pentru ca în 1858, prin Convenția de la Paris să fie transpus pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor în stat. Adoptarea Codului Civil, a Codului de Procedură Civilă, Codului Penal și Codului de Procedură Penală fundamenta organizarea și modernizarea justiției în acord cu cea mai înaintată legislație europeană din acea vreme, cea franceză. Cu toate acestea, în pofida poziției Conferinței de la Paris - care considera prioritară organizarea instituției actelor de notariat (cu autenticitate și putere executorie), precum și în ciuda asemnănării aproape perfecte între sistemele juridice francez și român, în legislația Principatelor Unite nu a fost preluată și instituția notarului public. O explicație a acestui fapt ar putea-o da un fragment din Memoriul Uniunii Generale a Notarilor Publici din România, adresat în anul 1939 ministrului justiției de la acea vreme: „Faptul că la noi am aplicat codul napoleonian fără notari publici denotă lipsa ardentă pe care a simțit-o legiuitorul român atunci. Când n-aveam magistrați, avocați și personal auxiliar absolut necesar unei vieți juridice, de unde să mai fi luat și notari publici.”

Așadar, operațiunile cu specific notarial rămân de competența tribunalelor, iar în 1864, prin adoptarea, la 1 aprilie, a „Legii pentru comunele urbane și rurale“, apare o nouă categorie angrenată circuitul actelor cu specific notarial. Este vorba despre funcționari comunali (secretarul comunal pentru comunele urbane și scriitorul comunal pentru comunele rurale) care prin competențele primite în cadrul judecătoriilor comunale vor deveni în scurt timp principalii actori pe scena redactării actelor notariale pentru populația rurală. Secretarii comunali erau numiți, suspendați și revocați din funcție de Consiliul Comunal, iar atribuțiile lor aveau în vedere redactarea proceselor-verbale și transcrierea tuturor deliberărilor consiliului.

Pentru juriștii vremii era evident că prevederile Codului Civil și Codului de Procedură Civilă referitoare la operațiunile notariale erau perfectibile prin transferul competențelor de autentificare către o instituție a notariatului public. Urmărind acest obiectiv, în 1885 a avut loc în Parlament o tentativă de legiferare a instituției notarului public prin acordarea de competențe notariale judecătoriilor comunale (respectiv, autentificarea actelor) , însă fără sorți de izbândă.

În concluzie, până la unirea Principatelor Române, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza la 1859 și chiar la 30 de ani de la unire nu se putea susține ideea unei organizări notariale percepută ca instituție de sine stătătoare, ci a unei activități înglobate inițial în activitatea cancelariilor domnești și bisericești, iar mai apoi în competențele judecătorești.

O mențiune specială în acest succint istoric al cristalizării profesiei notariale trebuie făcută referitor la activitatea notarială de la Gurile Dunării. La sfârșitul secolului al XII -lea și începutul secolului al XIV- lea, orașele din această regiune constituiau un areal cu intensă activitate notarială exercitată de străini, zona fiind preluată de bizantini și colonizată de genovezi. În localități ca Vicina, Chilia și Licostomi izvoarele istorice menționează o activitate notarială importantă. Astfel, la Chilia un anume Antonio di Ponzo, care figura în documente ca „sacre imperii notarius” instrumentează acte de natură diversă, cu preponderență de navlosire, iar Bernado di Capena, Domenico di Carignano, Oberto Grassi și Michele di Aymelina sunt menționați ca notari implicați în numeroase operațiuni comerciale. Tranzacțiile acelor vremuri aveau valori imense. Astfel, contractele încheiate de un singur notar între 8 martie și 13 mai 1361 reprezentau ca valoare un sfert din venitul anual al vămii imperiale din Constantinopol în anul 1348. Notarul era solicitat pentru acte de către bancheri, zarafi, măcelari, morari, cârciumari, cioplitori, cizmari, croitori, pielari, fierari etc. Către sfârșitul secolului al XIV-lea, Chilia este părăsită de genovezi, iar efervescența activității notariale ia sfârșit.

Transilvania, Bucovina și Basarabia. Instituționalizarea profesiei

Spre deosebire de Vechiul Regat, unde autentificarea actelor era de competența judecătoriilor, în Transilvania competența autentificării revenea notarilor publici.

Existența complicatului aparat birocratic habsburgic și nevoia unui știutor de carte care să cunoască, cât de cât și legile și care să se constituie într-o interfață între comunitatea sătească, pe de-o parte, și stăpânul de pământ și stat, pe de altă parte, a făcut ca în Transilvania funcția de notar să fie atestată documentar încă din secolul al XVI-lea. Preponderența populației românești și numărul extrem de redus al celor care știau să scrie și să citească a făcut ca multă vreme administrația habsburgică să apeleze la învățători pentru lucrările de notariat. La 1723, documentele consemnează existența unui notar sătesc pentru satele românești din Scaunul de Arieș. La 1785, din 193 de sate de pe Târnave și din Scaunul Mureșului, 25 aveau notar. Îndatoririle notarului erau multe și complicate. El era un factotum în obștea sătească, ocupându-se cu administrarea averii obștești, îi ajuta pe perceptori la încasarea dărilor către stat, redacta jalbe, memorii către stăpânire, ținea registre de venituri și cheltuieli etc.

Consolidarea poziției notarilor transilvăneni a fost susținută constant de autorități, acestea informând cetățenii despre rolul, competențele și necesitatea cooperării cu notarii, pentru ca actele încheiate „să aibă trăinicie". Așadar, preocuparea pentru instituționalizarea activității notariale pe teritoriul Transilvaniei se înscrie pe linia unei evoluții legislative firești, care culminează pe teritoriul românesc de astăzi (la vremea respectivă aparținând Ungariei) cu adoptarea Legii XXXV din 1874 despre notarii publici, modificată prin Legea VII din 1886, precum și prin Legea nr. 23 din 16.03.1938 și art.18 din Legea de extindere nr.389/22.06.1943. Legea XXXV din 1874 consacră pentru prima dată instituția notarului public pe teritoriul României.

Primul anunț privind concursul pentru ocuparea posturilor de notari publici a apărut în Buletinul Oficial din 22 decembrie 1874, pentru ca la 11 aprilie 1875 să se publice lista celor 189 de notari publici numiți, care își începeau activitatea la 1 august 1875, înființându-se birouri notariale în 53 de localități locuite de români. În posturile de notari publici erau numiți juriști cu experiență din care 100 erau avocați, 73 funcționari regali, 7 deputați și 9 funcționari municipali.

Câteva nume rămase reper de dedicare față de importantul rol care le revenea sunt: la Abrud – Ioan Trifan (Ioanne Trifanu), subjude la Câmpeni; la Beiuș – George Horvat (Giorgiu Horvatu), judecător la tribunalul Beiuș; la Aiud – Alecsandru Foliovociut (Alessandru Folivociut), conceptor la Ministerul de Interne; în Oravița – Aurel Maniu, avocat; în Sighișoara – Augustus Horsia, avocat, conceptist; în Timișoara – I.Missiciu, avocat; Ioan Drăgan (Ioanne Draganu), vice-notarul judecătoriei din Alba-Iulia, numit notar în Siliștea Sibiu.

În plus față de cei publicați, mai erau numiți 5 deputați dietali, printre care Dimitrie Bonciu în Arad, Petru Nemeș deputat de Alba-Iulia cu post de notar public în Brașov și Mihai Bejan în Lugoj.

Calitatea de notar public regal a atras elita juridică românească a vremii, către această profesie orientându-se avocați, judecători și deputați dietali. Aceasta a determinat ca, peste ani, notarii publici să fie considerați un corp de elită al justiției. Notarilor publici imperiali le revenea un dublu rol: parteneri ai justiției, desfășurând un serviciu public care oferea garanția legalității și autenticității actelor juridice pe care cetățenii le încheiau, dar și parteneri al statului în asigurarea bunei funcționări a instituțiilor acestuia.

Activitatea notarilor publici a fost organizată pe Camere notariale, în număr de 11, iar importanța profesiei a crescut constant în timp, dovadă stând evoluția ascendentă a numărului celor care îndeplineau aceste îndatoriri: de la 278 în 1905, la 300 în 1910.

În Transilvania, vreme de secole, grija constantă în ținerea unei evidențe stricte a proprietății se regăsește și în îndatoririle notarului în ceea ce privește cartea funciară. El întocmește contracte de vânzare-cumpărare, face schița de plan a locului în discuție, cu vecinătățile după situația din cartea funciară. Notarul trebuie să-1 prevină pe cumpărător că în caz de vânzare, fostul proprietar are un drept de preemțiune.

Notarul întocmea formele pentru donațiile către copii, schimburile de terenuri, sistarea de coproprietate, împrumuturi cu dobândă de 8% având drept gaj pământul înscris în cartea funduară, intabularea dreptului de ipotecă, cesiunile, declararea de prioritate la ipoteci pentru intabulare, dreptul de întreținere, dreptul de folosință al uzufructuarului, investirea dreptului de ipotecă intabulat, certificate de identitate eliberate de primărie pentru situația în care titularul dreptului înscris în cartea funciară era înscris cu alt nume, contracte de arendare.

Notarul elabora contractele pentru adopția minorilor, vânzări-cumpărări pentru aceștia (cu acordul sedriei orfanale), contractele de donație în favoarea acestora. Tot notarul îl investește și pe curatorul ocazional al minorului. El face împrumuturi pentru minor, cu o motivație riguroasă și numai după primirea aprobării de la autoritatea tutelară. Emanciparea minorilor (mai înaintea vârstei de 18 ani) incumbă tot notarului și trebuie justificată: respectivul conduce o afacere, vrea să fie independent economic, tatăl îi predă averea spre administrare, se căsătorește, are studii superioare, dovedește (printr-un atestat eliberat de comuna de rezidenţă) că are o purtare bună, fiind „serios şi sobru".

Notarul se ocupa de întocmirea testamentelor, precum și de redactarea diferitelor acte de stare civilă, generate de conviețuirea semenilor săi.

La începutul secolului XX, notarul ardelean era abilitat să întocmească acte pentru cele mai neobișnuite situații: schimbarea confesiunii, cereri de expropriere pentru „drum campestru", așezare de vamă pe o proprietate particulară, primire la cursurile de moașă etc.

Implicarea atât de profundă a notarului în viața comunității, apelul permanent la știința și autoritatea sa arată că notarul devenise un adevărat nervus rerum al vieții cotidiene, un factor indispensabil în buna și corecta funcționare a societății.

Activitatea notarială în Bucovina și Basarabia

Evoluția activității notariale după anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812 până la reîntregirea acesteia la România în 1918 s-a desfășurat în parametrii contextului istoric dat. După anexarea provinciei, guvernul rus a încercat să-și atragă simpatia populației moldovenești, lăsând neatinse legile, întocmirile și rânduielile băștinașe moștenite de la strămoși. Toate acestea erau folosite de instanțele judecătorești cu caracter informativ pentru principiile de drept bizantin cuprinse în ele.

După preluarea tronului țarist de către țarul Nicolae Pavlovici la 1825, a început în Basarabia o campanie susținută de denaționalizare și rusificare, fiind anulate toate drepturile concedate locuitorilor prin pricazurile anterioare. Noua politică țaristă a înlocuit treptat instituțiile de drept, inclusiv instanțele care aveau competențe notariale, cu instituții rusești. Începând cu anul 1828, limba rusă este instituită ca limbă de comunicare în toate relațiile oficiale din Basarabia, perfectarea și legalizarea actelor juridice erau îndeplinite prin intermediul judecătoriilor de ținut (județ) și secțiile actelor de proprietate ale Curților Judiciare civile guberniale. Perfectarea actelor juridice în limba rusă, necunoscută populației autohtone și în baza unor legi străine a condus la instaurarea unei situații dificile pentru basarabeni, care nu de puține ori erau înșelați la redactarea actelor de proprietate.

În 1864, sub domnia împăratului Alexandru al II lea, avea loc reforma judecătorească în baza căreia justiția era reorganizată pe principii moderne, proclamându-se separarea acesteia de administrație și egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii. Ca efect al reformei se deschid notariate în localitățile în care existau instituții judecătorești. Activitatea notarială era supravegheată de tribunale și era încredințată notarilor inferiori (mladșiie notarius) și primilor notari (starșii notarius), aceștia din urmă conducând Arhivele Notariale. În acest sens, pe lângă cele 9 judecătorii de ținut din Basarabia, au fost înființate 9 instituții notariale administrate de către un notar superior pe lângă care activau notarii inferiori. Notarii inferiori aveau să fie asimilați după 1918 notarilor publici. De la deschiderea birourilor și arhivelor notariale, competența de a redacta și atesta acte revine exclusiv notarilor publici. După legea rusă existentă până în 1918 în Basarabia notarul întocmea acte notariale, declarate și legalizate. Primele erau echivalente cu actele autentice din legea românească şi deveneau acte întărite prin confirmarea primului notar. Cele declarate erau mai sumar redactate și nu se întăreau niciodată, neavând martori. Ultimele aveau în vedere data înscrisului şi veridicitatea semnăturii. Notarii mai eliberau adeveriri pentru exactitatea copiilor după acte, certificate cu privire la existenta fizică a cuiva, notificări între părți.

În afară de notarul public exista, pe lângă fiecare tribunal, un prim notar care conducea și arhiva. Era încadrat ca funcționar al statului (echivalent unui ajutor de secretar), depunea jurământ în fata tribunalului și era numit de instanța pe lângă care lucra, nu prin decret împărătesc. El întărea actele în ceea ce privește averea imobiliară.

Activitatea notarială din Basarabia, după actul istoric de la 1918 și până la reocuparea acesteia de către Rusia în anul 1940, a suferit o schimbare radicală odata cu adoptarea „Legii nr.36 pentru extinderea în Basarabia a unor dispozițiuni din legislația Vechiului Regat" din 4 aprilie 1928. Este vorba despre Codul civil, Codul de procedură civilă și regulamentul pentru facerea și executarea hotărniciilor, Legea pentru judecătoriile de ocoale și regulamentul ei, precum și de Legea pentru autentificarea actelor.

Extinderea legii pentru autentificarea actelor pe teritoriul Basarabiei, presupunea și acordarea competenței prevăzută de această lege pentru autentificare tribunalelor de județ, judecătoriilor de ocol, judecătoriilor comunale polițailor și comisarilor de poliție.

Notarilor publici în funcție la data extinderii competențelor după modelul din Vechiul Regat li se dădea posibilitatea de opțiune. Ei puteau fi numiți judecători la tribunalele pe lângă care funcționează, dacă au licență sau doctoratul în drept și doi ani vechime în funcție. Prin numire deveneau inamovibili. Ceilalți notari publici care nu îndeplineau aceste condiții puteau fi numiţi în alte funcţii judecătoreşti. Deasemenea, funcţionarii din cancelariile notarilor care urmau să fie numiţi în magistratură, erau redistribuiţi în funcţii publice echivalente. Notarii publici care nu optau pentru a fi numiţi în magistratură sau alte funcţii publice echivalente îşi păstrau dreptul de a redacta, autentifica sau legaliza acte, a da dată certă şi a elibera copii, cu respectarea legii pentru autentificarea actelor.

De remarcat faptul că şi după intrarea in vigoare a „Legii 389/1943 pentru extinderea legislaţiei civile şi comerciale a Vechiului Regat în România de peste Carpaţi" în Basarabia, notarii publici au continuat să funcţioneze chiar dacă acest lucru se întâmpla în paralel cu instanţele judecătoreşti şi celelalte autorităţi prevăzute de Legea pentru autentificarea actelor de la 1886.

Destinul profesiei notariale din Bucovina nu a evoluat însă sub aceleași auspicii favorabile. Până la data unirii cu România, în Bucovina era în vigoare legislația austriacă, care s-a menținut și ulterior, spre deosebire de Basarabia unde legislația din Vechiul Regat s-a introdus dintr-o dată. Acest fapt a creat probleme în aplicarea legilor pe teritoriul unui județ unde funcționau mai multe legislații, aceleași dificultăți fiind create și în administrarea justiției, în circumscripția unei curți de apel și chiar a unui tribunal funcționând două legislații diferite. Pentru aceste considerente, la 1 octombrie 1938 a fost adoptată Legea nr.478 pentru extinderea în Bucovina a legislației din Vechiul Regat. În expunerea de motive a acestei legi, cu privire la notariat se arăta:

„In privinţa notariatului public am prevăzut desfiinţarea insituţiunii în mod implicit, prin abrogarea legilor şi dispoziţiunilor care o reglementau şi prin introducerea în locul lor a dispoziţiunilor din legile din Vechiul Regat însă dat fiindcă regulamentar ea definitivă a acestei instituţiuni ar putea face în viitor obiectul unei legislaţiuni de unificare generală, am prevăzut menţinerea în funcţiune a actualilor notari publici, cu competinţa prevăzută de art.2 din Legea pentru autentificare actelor. Totodată, fiindcă s-au abrogat dispoziţiunile care reglementau această instituţiune, a trebuit să se prevadă în lege şi unele dispoziţiuni care să reglementeze situaţia juridică şi modul de funcţionare a notarilor publici menţinuţi în funcţiuni, în acord şi cu legislaţiunea extinsă. "

Pe baza expunerii de motive mai sus prezentate, legea stipula următoarele: „Până la reglementarea definitivă a instituţiei notarilor publici, actualii notari publici vor continua să funcţioneze în localitatea în care la data punerii în aplicare a legii de faţă îşi au biroul, cu competinţa prevăzută în art.2 din Legea pentru autentificarea actelor. "

Din nefericire, reglementarea definitivă prevăzută de art.7 din Legea 478/1938, reprodus parţial mai sus, s-a realizat prin desfiinţarea instituţiei notarilor publici în Bucovina prin Legea 792/1942.

Notariatul public între 1918 - 1950

Notari publici făuritori ai României Mari

Idealul unității naționale a sublimat timp de secole energiile celor mai înaintați fii ai neamului românesc, lupta și sacrificiile lor pregătind, în timp, Marea Unire de la 1 decembrie 1918, adevărată „oră astrală” a României. Ca membrii ai elitelor intelectuale și culturale ale vremii, notarii publici români din provinciile aflate sub stăpânire străină s-au aflat în primele rânduri ale luptei pentru făurirea României Mari, fie ca precursori activi ai momentului istoric, fie ca participanți direcți și continuatori ai tradiției și valorilor acestei profesii nobile .

Ioan T. Cosma

Notar public în Cluj, personalitate proeminentă a vremii sale, promotor activ al intereselor profesiei, editor al „Revistei notariatului public”, a fost ales de către reprezentanții notarilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania ca președinte al primei organizații profesionale ce reprezenta interesele notarilor din fostele provincii – Uniunea Generală a Notarilor Publici din România, înființată la 15 mai 1937. Iată cum îl descriau contemporanii săi:

„ Şi-a moştenit caracterul drept dela tatăl protopop greco-catolic cu sufletul puritan, fiind născut la 11 Septemvrie 1882 la parohia din Săngeorzu, judeţul Satu-Mare.

Suferinţele vieței se încep pentru el încă în vârstă de 8 ani cu pierderea mamei sale iubite. Suportă eroic această suferinţă şi după ce îşi începe studiile liceale la liceul Premontreilor din Oradea îşi ia bacalaureatul în 1900 la Blaj. Se înscrie la Academia de Drept din Oradea iar în 1908 îşi ia doctoratul la Universitatea din Cluj. Prestă examenul de advocat la Tărgu-Mureş, iar după doi ani de activitate de stagiar de advocat, izbucnind războiul mondial, ca sublocotenent al Reg. 34 de Artilerie ia parte în această vâltoare sângeroasă. Înaintat la gradul de locotenent şi decorat, în 1916 e surprins de o săngerare la plămâni, iar după vindecare e detaşat spre serviciu la Ministerul de Răsboiu din Viena. După demobilizare, înfăptuindu-se Unirea, în 1919 e numit procuror la Tribunal ajungând în scurt timp prim-procuror. Nu trece mult timp şi demnitatea de subsecretar de Stat la Justiţie e ocupată de personalitatea sa excepţională. In această calitate a fost membrul fostei Comisiuni de Unificare din Ardeal și Banat cu sediul la Cluj care a funcționat în 1920 și 1921. Demisinonează în 1922 din această poziție și devine notar public. Din 1924 până în 1932 a condus baroul notarilor publici cu sediul în Cluj .

Meritele sale au fost răsplătite prin ordinul Coroana Romîniei în Grad de Comandor.”

Sursa foto: Joszef Szigeti, Monografia Clujului

Gore Gheorghe Stepanovici (1839-1909)

Născut la Iași (la acea vreme în Basarabia aflată sub ocupația rusă), în familia proprietarului moșiei Dușmana, Gore Gheorghe Stepanovici a absolvit, în 1861, Facultatea de drept din cadrul Universității din Moscova. Ulterior, a fost angajat funcționar în cancelaria guvernatorului general al Novorusiei și Basarabiei, desfășurând în paralel și activitate publicistică. Intră în magistratură ca membru al judecătoriei penale regionale basarabene, mediator de pace în sectorul 2 al judecătoriei Chișinăului în timpul stabilirii țăranilor în regiune. Ca judecător de pace, de sector, la Orhei, la 20 decembrie 1869 introduce judecătoria reformată, fiind recunoscut ca judecător de pace de onoare. Din mai 1878 până în ianuarie 1904 profesează ca avocat, ulterior devenind notar public în Chișinău și, concomitent, traducător al judecătoriei din localitate.

A făcut parte din grupul tinerilor basarabeni care au avut ca ideal renașterea vechii Moldove, readucerea vieții spirituale românești pe plaiurile basarabene, fiind unul dintre cei mai importanți publiciști ai vremurilor sale. A fost tatăl istoricului Paul (Pavel) Gore (1875-1927), membru de onoare din 1919 al Academiei Române și președinte al Partidului Național Moldovenesc.

Sursa foto: https://orasulmeuchisinau.files.wordpress.com/2011/02/cea80-tgfvb.jpg

Dimitrie Bonciu (1826-1906)

Își începe cariera de timpuriu, la 18 ani fiind numit vice-registrator al orașului Arad. Doi ani mai târziu debutează profesional la instanța districtului. În anul 1854 a preluat o funcție de conducere la Oficiul de poliție din Ineu, devenind polițist-șef în doar doi ani. Cariera sa și-a continuat evoluția, în anul 1861 Dimitrie Bonciu ajungând consilier al orașului Arad, iar în anul 1871 câștigând mandatul de parlamentar pentru Buteni, în districtul Arad.

În calitate de notar public regesc, era ales, la 11 septembrie 1875, primul președinte al Camerei Notarilor Arad. În această calitate, a demarat o serie de acțiuni petiționare prin care cerea soluționarea problemelor legate de practica numirii notarilor, eliminarea diletanților și a persoanelor care nu cunosc sau nu aplică corect legea, tarifele notariale, procedura succesorală și de înregistrare a proprietăților. El a avut inițiativa constituirii Societății Notarilor Regali. A avut o carieră remarcabilă în fruntea Camerei Arad, fiind reales de 31 de ori, ultima oară în 1906. Realegerea sa pentru a 31-a oară nu s-a mai concretizat, el decedând în scurt timp. A lăsat moștenire o viață dedicată profesiei de jurist și de notar public.

Pentru eforturile și realizările sale în domeniul public și social, Dimitrie Bonciu a fost ridicat la rangul de Consilier al regelui .

Mihail Bejan (1838-1908)

Mihail Bejan sau Michail Bésán (1838, Gurbediu, Bihor – 1908, Lugoj), un personaj distinct și reprezentativ al epocii în care a trăit, a avut calitatea de notar public în Lugoj – Camera Notarilor Publici Timișoara. A fost unul din primii notari publici de naționalitate română numiți în baza Articolul de lege XXXV privind notarii publici regești, promulgat în cele două Camere de la Pesta în 30 noiembrie 1874 (1), care a intrat în vigoare la nivelul Ungariei, și implicit în Transilvania, la 1 august 1875 (2). După cum anunța în numărul din 30 aprilie/18 mai 1875 ziarul „Federațiunea” (3) , în posturile de notari publici erau învestiți pe lângă juriști cu experiență și cinci deputați dietali, printre care și trei români: Dimitrie Bonciu în Arad, Petru Nemeș în Alba-Iulia și Mihail Bejan în Lugoj.

După cum remarca prof. dr. Constantin-Tufan Stan în lucrările biografice dedicate ilustrului notar public lugojean:

„Mihail Bejan a fost unul din reprezentanții de frunte ai tinerimii universitare române aflate la studiu în Pesta în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, aducându-și aportul la cristalizarea unor instituții culturale care au jucat un rol benefic în coagularea sentimentului național (Societatea Academică „Petru Maior”, periodicul „Aurora Română”), dar și la impunerea limbii și literaturii naționale, aflate încă în perioada acumulărilor și decantărilor axiologice. Activitatea de culegător de folclor literar, desfășurată sub tutela spirituală a lui Atanasie Marian Marienescu (v. ziarul „Albina”), intensitatea demersurilor publicistice au marcat o etapă importantă în procesul afirmării literaturii românești bănățene. Deși episodica sa practică parlamentară, ca deputat guvernamental în Dieta de la Pesta, iar mai apoi implicarea în fundamentarea unor instituții culturale ale maghiarilor lugojeni i-au atras unele reacții cu accente critice, exprimate, uneori, cu nuanțe virulente în presa de expresie română, M. Bejan s-a dedicat ulterior, plenar, unor generoase proiecte culturale promovate sau înfăptuite de intelighenția românească lugojeană: manifestările Societății pentru Fond de Teatru Român (Lugoj, 1888), activitatea Reuniunii Române de Lectură, constituirea ASTREI bănățene (1896), diligențele pentru augmentarea unui fond destinat înființării unei episcopii greco-orientale la Timișoara ș.a. Punerea în circulație a controversatei Table de la Lugoj, beneficiind de girul lui Valeriu Braniște, a contribuit la crearea unui efervescent spirit polemic (la care s-a raliat și Iosif Popovici, în paginile „Luceafărului”), care a impulsionat dezbaterile lingvistice privind vechimea și evoluția limbii române scrise. Prin elaborarea primei traduceri în limba română a Cronicii notarului anonim al regelui Bela (Sibiu, 1899), premiată de Academia Română, cărturarul lugojean și-a înscris definitiv numele, la loc de cinste, în istoriografia românească.” (4)

A rămas celebru în urbea natală și datorită uneia din emblemele arhitectonice ale Lugojului contemporan: Palatul Bejan, „o clădire masivă cu decorațiuni bogate, în stil baroc târziu, cu influențe ale stilului Art Nouveau mai exact o combinație între gotic și secesion-ul vienez” (5), construit în perioada 1901-1902 după planurile arhitectului și antreprenorului din Timișoara Karl Hart. Mare iubitor de artă a finanțat cursurile pictorului Virgil Simonescu (1881-1941) la Academia de Arte Frumoase din München căruia i-a solicitat să realizeze reproduceri după tablouri de Rubens, Van Dyck, Rembrandt, Tizian (6) .

Virgil Bejan (1881-1935), fiul cel mare al lui Mihail Bejan, a urmat cariera notarială a tatălui său deschizându-și imediat dupa Unire (7 august 1919) un birou notarial în Sibiu (7). În 1921, potrivit „Monitorului Oficial”, Virgil Bejan era confirmat în postul de notar public pe care-l ocupa la Lugoj - județul Caraș Severin (8).

*) ”Pictură în ulei care îl reprezintă pe notarul Mihai Bejan, creație a pictorului timișorean Emil Lenhardt, pusă la dispoziția UNNPR prin amabilitatea domnului Constantin Tufan Stan ”

Surse:

(1) Ulterior, legea a fost modificată și completată prin Legea nr. LI/1880, Legea nr. VII/1886 și Legea nr. XVI/1894.

(2) În posturile de notari publici erau numiți juriști cu experiență din care 9 notari publici erau români: la Abrud - Ioan Trifan subjude la Câmpeni; la Beiuș - George Horvat, judecător la tribunalul Beiuș; la Aiud - Alecsandru Folivociut, conceptist la Ministerul de Interne, în Oravița - Aurel Maniu, avocat; în Sighișoara - Augustus Horsia, avocat, conceptist; în Timișoara - I. Missiciu, avocat respectiv, Dimitrie Bonciu în Arad, Petru Nemeș în Alba-Iulia și Mihai Bejan în Lugoj, toți trei deputați dietali.

(3) „Federațiunea”, nr. 37 – 930 (1875), Budapesta.

(4) Constantin-Tufan STAN, Mihail Bejan, autorul primei traduceri în limba română a 'Cronicii notarului anonim al regelui Bela' în 'Banat', VIII, nr. 8-12 (92-96), Lugoj, 2011, p. 23 și 'Morisena', nr.4 (2016), Cenad, pp. 35-43.

(5) Patrimoniul Lugojului. Cladiri de Patrimoniu National si Local al Lugojului. Arhitectura veche Lugoj..Cladiri din Lugoj la https://lugoj.webnode.ro/cladiri-monument (accesat 03.11.2020).

(6) https://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil_Simonescu (accesat 03.11.2020).

(7) Memoriul Camerelor Notarilor Publici Oradea, Cluj, Timișoara și Târgu-Mureș adresat domnului Ministru al Justiției, în chestia anulărilor în „Revista Notarilor Publici”, II (1929), nr. 10, Oradea, „BIHARIA” Institut de Tipografie și Editură S.A, p. 146; Vasile Vlaicu, Evidența comersantilor, industriașilor, meseriașilor și altor profesioniști români în „Revista Economică”, XXV (1923), nr. 52, Cluj, pp. 58-59.

(8) „Monitorul Oficial”, nr. 220 (29 decembrie 1921).

Aurel Maniu (1834-1894)

Contemporan cu Mihail Bejan, Aurel Maniu fost notar şi protonotar în comitat şi deputat în dietă în mai multe rânduri. A participat activ la reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române şi, anual, punea la dispoziţia Comitetului Asociaţiei Transilvane 200 florini ca stipendii pentru elevele internatului din Sibiu. Și-a început activitatea ca notar public imperial în Lugoj, iar din anul 1875 a ocupat postul de notar public regal în Oraviţa, până la decesul său din 12/24 ianuarie 1894.

Sursa: Revista “Familia nr.8/1894”

Amos Frâncu (1829-1891)

S-a nascut la 1829 în Benig, comitatul Alba Inferioara (Transilvania). Tatal sau a fost inspector dominial al episcopatului romano-catolic. Studiile și le-a facut în Alba Iulia si la Academia de Drept din Sibiu. În timpul revoluției pașoptiste din Transilvania a fost centurion (căpitan) în Legiunea Prima Blasiana, condusă de prefectul Axente Sever. A fost ulterior avansat la gradul de tribun (maior) în Legiunea Auraria Gemina, condusă de prefectul Avram Iancu. În anii 1848/9 în calitate de tribun a luat parte activa la luptele românilor din Muntii Apuseni.

Notar public în comitatul românesc Zarand, s-a străduit să strângă fonduri pentru înființarea unui liceu românesc, la Brad și a unui spital la Baia de Criș, unde era sediul comitatului Zarand. După desființarea acestui comitat, Amos Frâncu a fost numit judecător, ulterior fiind transferat în Ungaria, la Miskolc, unde a activat până la sfârșitul vieții.

Alexandru Nicolae Popescu (1883-1954)

Notar cercual în Lăzăreni, Alexandru Nicolae Popescu a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, în calitate de delegat al Gărzii Naţionale Române din Plasa Ceica.

S-a născut la 27 octombrie 1883 în familia notarului de Lăzăreni, Mihai Popescu, căsătorit cu Rozalia, casnică. Este al doilea membru al familiei cu patru copii, toţi cu studii şi oameni de vază ai comunităţii româneşti bihorene: Silvia – pictoriţă; Nicolae Alexandru – notar în Lăzăreni: Virgil – notar în Roşiori şi Aurel – prim-notar al Prefecturii Bihor.

Urmează cursurile liceelor din Blaj, Beiuş şi Inglau, luându-şi bacalaureatul la Beiuş, după care se va înscrie la Academia Teologică din Sibiu. Moartea tatălui său îl obligă, după numai un an şi jumătate, să abandoneze cursurile teologice, orientându-se spre şcoala administrativă din Marosvásárhely (Târgu Mureș). Va obţine diploma de notar şi, la scurt timp, este numit în locul tatălui său.

Este recrutat în armata austro-ungară și participă la război, o perioadă de cinci ani, fiind luat prizonier în Italia. Se va întoarce în ţară, după această cumplită experienţă, invalid. În 1918 se va alătura fără nicio reţinere cauzei naționale. În calitate de ofițer, preia organizarea Gărzilor Naţionale Române din plasa Ceica şi a Sfaturilor naționale comunale.

Misiunea sa nu se va încheia însă aici: Va fi desemnat să facă parte din comisia de dezarmare a armatei generalului Mackensen iar, mai apoi, Alexandru Nicolae Popescu face serviciul de curierat special la Marele Cartier General din Braşov, rămânând pe front încă patru luni.

Abia spre sfârşitul lunii martie 1919, Alexandru Nicolae Popescu se întoarce la Lăzăreni, acolo unde află că statul ungar îl condamnase la moarte şi se dăduse ordin „pe loc să-l împuşte”, fiind acuzat de spionaj în favoarea Armatei Române. Este nevoit să se ascundă, trăind ca fugar până la venirea Armatei Române, în aprilie 1919.

Sursa foto: https://urmasiimariiuniri.ro/delegati/alexandru-nicolae-popescu/

Adrian Soniewicki (1847-1921)

Născut la Soslowka, Galiția, a urmat cursurile liceului din Cernăuți (Bucovina) și a studiat dreptul și științele politice la universitatea din Lvov. În anul 1873 a început practica de notar, iar în anul 1891 a fost numit notar public în Ceremuș, apoi la Stănești, în 1898 la Zastavna, iar din 1900 pînă la data decesului a profesat la Cernăuți.

Din 1904 a devenit președintele Camerei Notarilor Publici Bucovina. În 1898, Soniewicki a fost numit cetățean de onoare al localității Stăneștii de Jos. A fost membru de onoare al Asociației Academice Germano-Catolice Franconia, membru de onoare al asociației catolice Freundschaft, fondatorul Asociației Rusky Narodny Dom și co-fondator al unui număr de instituții de asistență socială. Fiul său, Maximilian Soniewicki a fost membru al guvernului regional Bucovina, devenind ulterior notar public în România Mare.

Tigran Pruncu (1861-1942)

S-a născut la Viena, ca fiu al senatorului Ion Pruncu, descendent al familiei nobiliare armenești a cavalerilor înnobilați von Prunkul, rudă prin alianță cu descendenții lui Manuc Bey, a urmat studiile liceale și universitare la Cernăuți. Ulterior avea să devină notar public în Bucovina, la Solca și Câmpulung, fiind considerat o autoritate în domeniul său.

Tigran Pruncu a avut și o prodigioasă activitate publicistică, fondând în anul 1924 revista „Justiția.Revistă științifică. Organ al notarilor publici”, o publicație etalon pentru notarii acelor vremuri. El a promovat ideea notariatului public și a devenit unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Generale a Notarilor Publici din România, ocupând funcția de vicepreședinte.

A fost, deasemenea, membru fondator al unei Bănci Populare, a acordat burse de studiu tinerilor săraci, i-a apărat pe cei nevoiași și a denunțat falsurile din actele prin care acestora li se cumpăra pământul pe sume derizorii. A promovat consecvent românismul și a sponsorizat tipărirea de cărți de istorie a românilor.

Boris Iepure (1881-1938)

Născut într-o familie de clerici basarabeni, a studiat la Şcoala Duhovnicească din Chişinău, apoi a urmat Seminarul Teologic din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1904. După studiile seminariale a urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Dorpat (Iuriev).

În 1914, exercita funcţia de secretar în cadrul Comisiei de reglementare a regimului proprietăţii funciare din judeţul Soroca. Boris Iepure s-a numărat printre participanţii la Congresul militarilor moldoveni, care a avut loc în zilele de 20–26 octombrie 1917, în Casa Eparhială din Chişinău. Din rândurile lor, delegaţii la congres au ales 44 de deputaţi în Sfatul Ţării – organul legislativ suprem al Basarabiei, printre aceştia fiind şi Boris Iepure.

Pe parcursul activităţii în Sfatul Ţării, a deţinut funcţia de prim-secretar al acestui for legislativ, pentru ca la 27 martie/9 aprilie 1918, să voteze unirea Basarabiei cu România. După unire, din 1919 rămâne să activeze ca notar public în Chișinău până la data decesului său.

„Prin nevoia socială căreia i-a răspuns și condițiile istorice ale creării și funcționării sale, notariatul român a contribuit la constituirea statului unitar român.” Cosmin Mihailovici, directorul Direcției Arhivă, Camera Notarilor Publici București

*) Sursa materialului documentar: Cosmin Mihailovici, Notarul public. Destinul unei profesii, Editura NOTAROM, București, 2015

Notariatul public după Marea Unire

Actul politic al Marii Uniri de la 1918 trebuia urmat de unificarea legislativ-instituțională, proces care nu putea fi implementat brusc, ci treptat, autoritățile române considerând într-o primă etapă ca fiind oportună menținerea legilor străine, extinderea treptată a legislației Vechiului Regat și o nouă codificare. Realitățile juridice specifice fiecărei provincii erau acceptate, urmând ca după o etapă provizorie de autoguvernare ce avea să dureze până în 1923, să se producă unificarea firească a legislației pe întreg teritoriul României Mari.

În Transilvania, la 1918, statistica menționa existența a 148 de notari publici, din care doar 3 erau români. Preluarea justiției transilvănene de către autoritățile românești a impus magistraților, avocaților, grefierilor, personalului auxiliar din instanțe și notarilor publici să jure fidelitate statului român și să profeseze în limba română, operațiune absolut necesară de imprimare a unui caracter românesc corpului de notari publici. Notarii publici români, o minoritate, nu au ridicat obiecții, însă majoritatea celor de altă naționalitate (predominant maghiari) nu a fost de acord, refuzând in corpore să jure credință statului român. Cu toate acestea, date fiind condițiile obiective, o parte dintre aceștia și-au păstrat posturile. Deși populația majoritară era formată din români, regimul dualist austro-ungar făcuse aproape imposibil accesul în profesie a unui număr de notari publici români suficient de mare pentru a echilibra numărul notarilor publici de alte naționalități. Prin urmare, la momentul Marii Uniri și în perioada imediat următoare, autoritățile se confruntau cu o lipsă acută de personal în organizarea activității notariale.

În Bucovina, situația era asemănătoare celei din Transilvania, dar doar până la un punct. Notarii publici trebuiau să jure loialitate statului român și să învețe limba română, în caz contrar urmând să fie destituiți. Spre deosebire însă de notarii publici maghiari din Transilvania, cei din Basarabia nu s-au opus deciziilor guvernamentale, din acest considerent procesul de tranziție fiind mai ușor. Profesia s-a dezvoltat, de la 24 birouri notariale consemnate în Bucovina în anul 1919, ajungându-se la 30 în anul 1925.

În ceea ce privește Basarabia, dată fiind organizarea sistemului legislativ și juridic după modelul rusesc, încă dominat de influențe medievale, autoritățile române au optat pentru unificarea legislativă prin transferul imediat ale legilor existente în Vechiul Regat. Având totuși în vedere necesitatea unei perioade de acomodare pentru populație cu noile instituții de drept, sistemul notarial rus nu a fost desființat peste noapte, ci s-a recurs la o schimbare treptată de paradigmă. Aceasta consta în respectarea organizării, competenței și procedurilor prevăzute de legea rusă în paralel cu adoptarea unor măsuri ca: redactarea documentelor în limba română, angajarea în cancelariile notariale a secretarilor vorbitori de limbă română și depunerea jurământului de credință față de statul român în maxim 3 luni de la confirmarea în funcție a notarilor publici.

Ca tablou general al procedurilor de autentificare și legalizare a actelor notariale și al autorităților cu competențe în domeniu, în primii ani după unire, pe teritoriul României funcționau câteva organizări distincte:

• În Vechiul Regat, competențele privitoare la autentificarea actelor reveneau tribunalelor de județ și judecătoriilor de ocol.
• În Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș activau notarii publici.
• În Bucovina, competențele erau împărțite între judecătoriile de ocol și notarii publici.
• În Basarabia, competențele reveneau notarilor publici și judecătoriilor de ocol, în localitățile în care aceștia nu funcționau.

Perioada imediat următoare momentului 1 Decembrie 1918 a fost una destul de tulbure pentru profesia notarială. Animate de rațiuni de ordin politic și economic, cercurile juridice din Vechiul Regat, foarte bine reprezentate în corpul legislativ, priveau cu neîncredere și ostilitate chiar această profesie atât de respectată în provinciile reunite, notarilor publici fiindu-le dificil să-și afirme ascendența deținută în trecut în materie de redactare și autentificare a actelor. Cu toate acestea, ei au continuat să servească cu aceeași credință obiectivele profesiei: constatarea raporturilor juridice nelitigioase, facilitarea exercitării drepturilor și apărarea intereselor legitime ale titularilor, precum și asigurarea păcii sociale prin crearea și conservarea de instrumente probatorii ale voinței părților. Prin tenacitatea și efortul lor continuu, notariatul public a reușit să-și demonstreze vitalitatea și utilitatea socială în trei din cele patru provincii, în pofida lipsei oricărui sprijin din partea autorităților.

Situația diferită a statutului, atribuţiilor şi competenţelor notarilor de pe tot cuprinsul României reunificate a făcut obiectul preocupărilor unor eminenţi jurişti ai epocii interbelice. În anul 1923, a avut loc o tentativă de legiferare a extinderii instituției notarului public în întreaga țară pe modelul notariatelor de tip latin. Acțiunea, coordonată de ministrul Justiției de la acea vreme, Gheorghe Mârzescu, a fost însă destinată eșecului.

Demersurile notarilor transilvăneni în vederea impunerii utilității și prestigiului profesiei au continuat. La 15 mai 1937 ei s-au constituit în Uniunea Generală a Notarilor Publici din România, organizație al cărei statut stabilea printre obiectivele principale și pe acela de pregătire a lucrărilor necesare unificării legislative şi extinderii notariatului public pe întreg cuprinsul ţării.

Obiectivul s-a concretizat într-un strălucit memoriu adresat ministrului Justiției sub semnătura primului președinte al Uniunii Generale a Notarilor Publici, Dr. Ioan T. Cosma. Documentul era însoțit de un proiect de lege pentru organizarea corpului notarilor publici şi o declaraţie de susţinere din partea unor personalităţi ale vieţii ştiinţifice, economice şi culturale ale vremii. În memoriul adresat ministrului Justiţiei se arată importanţa instituţiei notariale inspirate de Legea notarială franceză din 16 martie 1903, care a dat autonomie şi libertate notariatului public, iar prin înzestrarea actelor notariale cu putere executivă i-a asigurat prestigiul necesar. Instituţia notarială a devenit o justiţie preventivă, apărând prin actele bine întocmite nu doar interesele cetăţenilor, ci și pe cele ale justiţiei, prin degrevarea acesteia de noianul de procese ce ar fi putut fi provocat de contractele făcute de persoanele fără cunoştinţe juridice şi fără răspundere.

Cu asemenea argumente, într-o perioadă de normalitate mai mult ca sigur s-ar fi obţinut rezultatul dorit şi instituţia notariatului public ar fi funcţionat în toată România. Din nefericire, războiul, dar mai ales ceea ce a urmat după acesta, au trimis în uitare acest excepţional demers al notarilor publici din Ardeal. Basarabia şi Bucovina, sudul Dobrogei şi Nordul Ardealului au fost desprinse din teritoriul României şi alipite altor entităţi statale. Proprietatea funciară a fost bulversată prin exproprieri, împroprietărire, cooperativizare, naţionalizare și preluare din proprietatea privată prin orice mijloace. Evident că, în aceste condiţii, instituţia şi activitatea notarială, direct şi indisolubil legată de proprietatea funciară, a trebuit să fie reconsiderată funcţie de noul statut al proprietăţii funciare: proprietate preponderent de stat şi cooperatistă, cu tendinţe certe de etatizare şi cooperativizare integrală.

Etapa notariatului de stat (1950 – 1990)

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 august 1947 și concentrarea totală a puterii de către comuniști a determinat inițierea de către autorități a unor acțiuni de epurare a corpului notarilor publici pe criterii politice și ideologice, prin pensionări forțate, excludere din profesie, condamnare la închisoare și chiar exterminare fizică prin condițiile inumane de detenție. Imbrone Dumitru – notar public în Arad, Tiberiu Serviciu – notar public în Lugoj, Sever Oros – notar public în Tășnad sau Gheorghe Ionescu – notar public în Teregova sunt doar câteva nume de lista celor persecutați de regimul de la acea vreme.

În noile condiții, notarii publici din Transilvania pierd nu doar membrii marcanți ai corpului profesional, ci și competențe. Naționalizarea parțială a proprietăților private, a capacităților industriale de producție, a băncilor, a micilor afaceri și colectivizarea au afectat profund profesia. Instituția notarului public se baza, în desfășurarea activității, atât pe încrederea părților, cât și pe bunurile de care acestea dispuneau, iar în contextul în care acestea erau naționalizate, profesiei notariale i se diminua utilitatea. Intervenția statului în mecanismul notariatului public, fenomen prezent în toate țările aflate sub influența URSS, era justificată prin teoria conform căreia această profesie servea interesele burgheziei și proteja proprietatea privată a exploatatorilor. În consecință, conducerea statului a hotărât crearea unei noi instituții, care a înlocuit notariatul public. Este vorba despre notariatul de stat, iar corpul notarial public a fost desființat. Prin înființarea notariatului de stat, această instituție a pătruns și în Regat, preluând de la autoritatea judecătorească autentificarea și, ulterior, dezbaterea procedurilor succesorale. În plus, pentru prima oară femeile cu studii juridice puteau accede în profesie.

Pentru foarte mulți profesioniști ai dreptului anii imediat următori războiului au fost marcați de tragedii personale, simpla apartenență la profesiile juridice de dinainte de 1950 fiind suficientă pentru a incrimina persoanele respective ca dușmani ai noii orânduiri. Paradoxal, nou înființatul notariat de stat a avut de câștigat din această situație. Epurările politice din magistratură și avocatură au disponibilizat profesioniști de înaltă ținută morală, oameni pentru care în practicarea unei profesii juridice nu încăpea loc de compromisuri. Ei au fost, în mare parte, redistribuiți către notariatele de stat, unde puteau fi mai bine supravegheați și unde, dată fiind natura profesiei, nu-și puteau afirma convingerile și valorile. Această redistribuire a însemnat un real câștig pentru profesie în termeni de profesionalism și calitate umană.

Actul de naștere al notariatului de stat l-a constituit Decretul 79 din 30 martie 1950. Acesta a fost aplicat experimental în Bucureşti, iar din anul 1952 s-a extins în toată ţara. Dispoziţiile din Decretul 79/1950 au fost completate prin Decizia nr. 1827/1950 emisă de ministrul justiţiei privind organizarea Notariatului de Stat. Cele două acte normative stabileau operațiunile ce urmau a fî îndeplinite de notarii de stat: redactarea şi autentificarea înscrisurilor, autentificarea actelor şi declaraţiilor de orice fel, eliberarea copiilor legalizate, legalizarea semnăturilor şi actelor de protest ale cambiilor, cecurilor şi altor titluri la ordin. Birourile notariatelor de stat aveau dreptul de a primi în depozit înscrisuri şi documente şi de a da dată certă înscrisurilor ce li se prezentau în acest scop. Puteau, deasemenea, efectua traduceri prin notari, substituţi de notari sau traducători special angajaţi la Birourile notariale. Efectuarea traducerilor se putea face de notarii sau substituţii autorizaţi prin decizia ministrului Justiţiei.

Notarii principali, notarii, substituţii de notari şi secretarii Birourilor de Notariat de Stat erau angajaţi şi revocaţi de ministrul justiţiei. Ei erau organizaţi în Colegii judeţene, prin decizia ministrului Justiţiei. Notariatul public din fostele provincii și-a continuat activitatea până în 1952, an în care Notariatul de Stat s-a extins la nivelul întregii ţări. Mulţi dintre notarii publici în post la acea data, dar şi dintre notarii comunali, au fost angajaţi ca notari de stat principali, notari şi substituţi. Acest fapt a constituit garanţia unei bune funcţionări a instituţiei notariale chiar şi sub noua formulă de organizare ca notariat de stat. Faptul că în această instituţie şi-au desfăşurat activitatea profesionişti de prestigiu, cu o vastă experienţă (în primul rând foştii notari publici şi notarii comunali - care aveau experienţă în redactarea actelor şi a cererilor de înscriere în registrele de publicitate, chiar dacă autentificarea se făcea de tribunale şi judecătorii) a constituit garanţia asigurării unor servicii de certă calitate pentru beneficiari. Un moment important în evoluția profesiei l-a reprezentat Decretul Nr.377/1960 pentru organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat, publicat în M.Of. nr.22 din 20 octombrie 1960, reglementare care, alături de Regulamentul de aplicare a dat semnalul restructurării notariatului de stat. Au fost stabilite competenţele notarilor de stat dar şi ale altor organe îndreptăţite să îndeplinească acte notariale, precum şi organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat, urmărirea disciplinară a notarilor de stat, procedurile pentru fiecare atribuţie conferită notarilor de stat.

Conform Decretului, notariatelor de stat le reveneau următoarele competențe:

• a) redactarea, la cererea părţilor, a oricăror înscrisuri, în vederea autentificării sau legalizării de semnătură;
• b) autentificarea înscrisurilor;
• c) legalizarea semnăturilor;
• d) darea de dată certă înscrisurilor ce li se prezintă în acest scop;
• e) certificarea, în cazurile prevăzute de lege, a unor fapte constatate personal de notarul de stat;
• j) legalizarea de copii de pe înscrisuri;
• f) efectuarea şi legalizarea traducerilor;
• g) primirea în depozit de înscrisuri şi documente;
• h) investirea cu formulă executorie a înscrisurilor autentificate, precum şi a cambiilor şi biletelor la ordin;
• j) întocmirea actelor de protest al cambiilor, cecurilor şi a altor titluri la ordin;
• k) eliberarea de titluri executorii în cazurile prevăzute de lege; l) procedura succesorală notarială;
• m) efectuarea lucrărilor legate de publicitatea imobiliară, de publicitatea mobiliară în cazurile prevăzute de lege, precum şi a celor legate de cărţile funciare; n) eliberarea de duplicate de pe înscrisurile notariale.

Alături de notariatele de stat au primit atribuţii notariale reprezentanţele diplomatice şi oficiile consulare ale României, precum și judecătorii de la tribunalele populare desemnaţi de ministrul Justiţiei numai în unitătile administrativ teritoriale unde nu funcţionau notariate de stat,.

Decretul 377/1960 şi Regulamentul de punere în aplicare aprobat prin H.C.M. 1518/1960, a creat un Regulament de procedură unic pentru principalele activităţi notariale, a stabilit o formă unitară pentru îndeplinirea activităţii notariale prin reglementarea corespunzătoare a încheierii notariale, a unificat căile de atac pentru toate actele notariale.

Ca element de noutate, reprezentanţelor diplomatice şi oficiilor consulare li s-au fixat și atribuţii juridice legate de interesele cetăţenilor ţării lor aflaţi în ţara unde ele funcţionează. Ele fac astfel acte de stare civilă, pot apăra interesele cetăţenilor lor în faţa instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor de stat din acea ţară şi pot îndeplini anumite acte notariale. Activitatea notarială a reprezentanţelor şi a oficiilor consulare ale României în alte ţări se desfăşoară potrivit convenţiilor internaţionale la care România este semnatară și Regulamentului consular stabilit de Ministerul Afacerilor Externe.

Un aspect important a fost acela al poziționării notariatului de stat în sistemul organelor de stat din România. Actele şi activităţile date în competenţa notarilor de stat prin dispoziţiile art.4 din Decretul 377/1960 aveau un pronunţat caracter de acte juridice de drept civil şi/sau de procedură civilă, activitatea notarială fiind o activitate de procedură graţioasă, nelitigioasă în cadrul activităţii procesual civil. Această constatare a determinat considerarea notariatelor de stat ca „organe de jurisdicţie civilă preventivă", dat fiind că, prin activitatea lor previn conflictul judiciar.

Renașterea notariatului public

Democratizarea societății românești, consacrarea constituțională a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, printre care și dreptul de proprietate privată, trecerea la economia de piață și dezvoltarea liberei inițiative au avut un impact puternic asupra notariatelor de stat. Rolul instituției notariale a crescut, profesioniștii în domeniu fiind confruntați cu schimbări legislative care le-a mărit considerabil lista competențelor. În 1990 existau la nivelul întregii țări 99 de unități notariale, din care 40 erau organizate la nivel județean, 58 erau locale, acestora adăugându-li-se și notariatul Municipiului București. În cadrul acestor unități profesau 289 de notari de stat și 514 cadre auxiliare – resursă umană ce s-a dovedit total insuficientă o dată cu explozia activităților specifice economiei de piață. Iată doar un exemplu din nenumăratele existente la nivelul țării: cei 9 notari de stat și cei 5 secretari care activau în cadrul Notariatului de stat al sectorului 5 au avut în lucru în anul 1993 un număr de 111.604 acte notariale. Lipsa acută de personal se adăuga bazei materiale extrem de precare, situație care impunea urgent o rezolvare. Soluția a fost reînființarea notariatului public – pas decisiv pe calea reformelor instituțiilor juridice din România democrată.

Inițiativele privind reorganizarea notariatului de stat în notariat public – instituție adecvată etapei istorice în care intrase România după evenimentele din decembrie 1989 – au apărut încă din prima parte a anului 1990. Astfel, Dumitru Viorel Mănescu, notar șef la Notariatul de Stat al Sectorului 3 București, depunea la Ministerul Justiției proiectul de decret – lege privind reorganizarea notariatului, datat 8 mai 1990. În aceeași perioadă, au loc alte două inițiative vizând același obiectiv: cea a notarului de stat Ion Cheresteșiu din Carei și cea a grupului de la Brașov. Acesta din urmă îi reunea pe Nicolae Bălan – fost notar șef al Notariatului de Stat Brașov, Ecaterina Csorik și Ion Marin, care au redactat un alt proiect de lege privind înființarea notariatului public, proiect care a avut aceeași soartă cu cel anterior. Grupului i s-a alăturat ulterior notarul de stat Petru Tănase, acesta având să fie ales deputat în Parlamentul României, poziție din care a avut un rol decisiv în promovarea actului renașterii notariatului public în România – Legea notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995.

Complexitatea procesului de tranziție de la notariatele de stat la cele publice, necesitatea adaptării structurilor notariatului la schimbarea de paradigmă în materie de proprietate, precum și nevoia de concretizare a aspirațiilor profesionale ale notarilor de stat au impus urgența înființării unui for reprezentativ la nivel național. Este vorba despre „Asociația pentru promovarea instituției notarilor publici din România”, organizație profesională avându-i la conducere pe notarii Ion Marin ca președinte, Dumitru Viorel Mănescu – vicepreședinte și Petru Tănase – secretar. Punctul de vedere al profesioniștilor în domeniul notarial din toată țara devenea astfel public, iar promovarea principiilor de reorganizare a profesiei în concordanță cu schimbările ce aveau loc la nivelul întregii societăți devenea mult mai activă. Încă de la început, Asociația atrăgea atenția forurilor decizionale că forma de organizare propusă nu trebuia privită ca o simplă acțiune de privatizare, ci definea prin atribuții și scop, o Instituție Publică, indispensabilă oricărui stat de drept.

În paralel cu demersurile notarilor de stat, Ministerul Justiției a inițiat, la rândul său, un proiect legislativ de organizare a profesiei și activității notariale, la a cărui elaborare au fost consultați și notarii de stat Ion Marin, Dumitru Viorel Mănescu, și Ion Cheresteșiu. Această nouă inițiativă legislativă de reînființare a notariatului public era apreciată în anul 1992 de către Erik Harremoes, director adjunct al Afacerilor Juridice din Consiliul Europei, ca fiind un pas important în direcția democratizării României. În contextul în care și celelalte foste țări comuniste urmau același traseu, adoptând recomandarea Consiliului Europei de reînființare a notariatului public, pe plan intern se impunea necesitatea ajungerii la un numitor comun a inițiativei emanate de minister cu punctele de vedere promovate de notarii de stat prin intermediul reprezentanților lor. În cele din urmă, tenacitatea, consecvența și profesionalismul notarilor români a pus în mișcare forurile decizionale la cel mai înalt nivel și, în 1995 eforturile au dat roade, o dată cu promulgarea Legii notarilor publici și a activității notariale prin Decretul nr.109 din 11 mai 1995. Peste câteva luni de zile, pe 8 septembrie 1995, organizarea primului Congres al notarilor publici din România marca renașterea profesiei sub auspiciile democrației și statului de drept.

Astăzi, la mai bine de trei decenii de la acest moment istoric, notarii publici continuă să își exercite profesiunea de credință, aceea de gardieni ai interesului public, păstrători ai patrimoniului memoriei juridice a actelor și pioni esențiali în sistemul de administrare a justiției preventive.